Ultimul cantec

Se-aude in ecou din departare...
O silaba stearsa dintr-un vechi poem.
Se scurg fiorii reci din trup de lumanare
Si sufletu-i se-ndreapta spre vesnicul Eden.

Pe note ridicate ii joaca iarasi simturi...
Pasii stersi se pierd printre doua rime,
Glasu-i tot indeamna spre vesele canturi,
Dar imprejur... doar vantul... din ceata canta... nimeni...

E-un tril cum n-a mai fost vreodata...
E-o rima ce n-a avut pereche...
E-un glas din vocea de-altadata...
E sufletul cu-aceeasi haina veche...

Si cum din umbra tresar versuri...
Si cum din lut viata prinde...
Asa ratacitor orbeste, iar pe drumuri...
Sufletu-i calator de dor si frig se minte...

Si cum de frica trupu-i canta...
Si cum de dor, tremura-n rime...
Mainile-i reci spre cer s-ajunga
Vor... tot in vene reci sa simta...

Respira in nestire un aer pur din cantec...
E ultimul din zeci de gri balade...
Cu-acelasi vant de ger, secunde, ore trec
Citeste-n dor de sine si aude-n soapte...

Se pierd fasii de suflet pe aripi de smarald.
Se-nchid de-al noptii ceas imense porti de fier
Si-n dulce grai de cant, trupu-i tot mai cald,
Doar sufletu-i mai bea din aer scump eter....


8 mai 2010