Diagnostic: suflet instabil emoţional

Sufletul meu e instabil emoţional. 

Se îndrăgosteşte des 
şi râde şi plânge 
Şi se dă cu capul de zăbrelele
între care-l găzduiesc.
Mă urăşte.
Îmi taie venele în fiecare noapte
dinspre frământările interiorului.
Îmi soarbe suflarea rece
Spre a trimite săgeţi de iubire.
Mă urăşte.
Vrea să evadeze des.
Abia mi-l mai ţin.
Mă ameninţă des că nu ar fi al meu
Şi-mi soarbe din nou suflarea.
Mă urăşte
Pentru că-i înec cuvintele,
Pentru că-i tai fiecare braţ
Pe care vrea să-l întindă.
Nu mă mai vrea.
Mă urăşte.
Nu-l mai cunosc,
Nu mai încape în mine.
Se înstrăinează şi mi se-ascunde.
Mă sinucide.
E clar: mă urăşte.
V-am spus,
Sufletul meu e instabil emoţional.

August 2013

Unei iubite ... oarecare

Știi tu, dar, iubită dragă,
pașii ce spre cer te poartă ...
parcă-n vis sau pe pământ,
mi te scaldă-n orice gând ...

Și-s dureri cum numa' mama
știe-a strânge-n pumn sărmana...
ăsta e calvarul ființei,
să fiu pradă neputinței.

Dară tu, iubită ... tu ...
cum să sfarmi în dor și nu
vrei să-mi sufli dor, iubire,
smulgi din mine-orice trăire...

Tu... o stană umblătoare ...
mult prea cruntă visătoare...
rupe-ți-aș din sân suflarea,
să-ți știu veșnic sărutarea ...

Tu ... și cum mă-mbii în vis ?
Cum mă pierzi spre Rai închis ...
dăruindu-mi vechi păcate,
doar prin șoapte ... doar prin șoapte ...

Blestema-te-aș, dar cu fală ...
căci îmi ești preasfântă boală ...
ce-mi sugrumă azi ființa ...
zac și doare neputința ...

Se întomnează-n noi ...

Se întomnează iar ...
Se zbate firul ierbii,
Se scurge mult amar
În apa ce beau cerbii ...

Ne vestejim și noi,
Și rătăcim în noapte
Și putrezim de ploi,
Hrănindu-ne cu șoapte.

Azi stau salcâmi să cadă,
Sub vânt rebel de toamnă,
Frunziș pe orice stradă...
Natura vrea să doarmă...

Ni-i tot mai tristă ființa
Iar sufletele fade,
Și strigă neputința
Din eul ce se zbate...

Iar norul gri și plin,
De ploaie grea și rece,
Se-avântă-n peste crinul
Ce capul dă să-l plece ...

Și ne-mbătăm trăirea
Cu-o urmă de parfum
Să nu știm amurgirea
Ce va să vină-acum...

E toamna cea mai cruntă,
Și vestejit e totul,
De frig se tot scufundă,
Și cerul și pământul ...

Se-ntomnează iar ...
ne vestejim și noi ...

Pictează-mă ...

Pictează-mi fiecare colț al sufletului
pâna când penelul inimii tale
va pătrunde dincolo de firea ființei,
conturând curcubeul întru eternitatea
în care sufletele pictate își sărută
suflarea.

Pictează-mă cu dor, spic cu spic,
numărând firele fericirii
ce-mi respiră dincolo de eul trăind...
pictează-mă ...



sursă foto: aici

Te simt

Te simt de fiecare dată
când mintea ta îmi cercetează ființa ...
așteptând un zvâc de tremur
din adâncuri ...

Alergându-mi prin celule
cu un fiecare strop de gând ...
te simt pierdut în orice zi
într-un vechi necunoscut.

Te simt de fiecare dată
când mă săruți pe suflet...
și taci de teama ființei
ce fuge-n zări pierdute.

Mângâindu-mă pe creștet
doar cu litere străine ...
eu te simt de fiecare dată
când îmi cercetezi ființa ... 
  

Ți-aș scrie, suflete

Ți-aș scrie, suflete,
Ți-aș scrie de-ai ști să citești …
Ți-aș spune despre îngeri,
Despre îngeri care nu zbiară,
Ci care tac și dor,
Cerând în gând dreptate,
Așteptând ploi de vară
Să spele gânduri și ființe.

Ți-aș șopti, suflete,
Ți-aș șopti de-aș ști să asculți…
Ți-aș spune despre iubire,
Despre mâini care te ridică,
Despre brațul ce te cuprinde,
Păstrându-te pe tine,
Veghindu-ți binele miruit
Într-un somn al biruinței…

Ți-aș scrie, suflete,
Ți-aș scrie de-aș ști că înțelegi
Ți-aș scrie de ți-ar traduce gândul
Cele mai ne-nchegate rime,
Sorbite din altarul poeziei…
mi-aș scrie…

Sufletele de dincolo de ceruri …

Dincolo de ceruri, stau mândre, lenevind într-un dulce al neștiutului etern, sufletele. Istovite de mult horit în jurul soarelui, își mângâie pletele de-un blond îngeresc, bucurându-se de-o sărbătorească vreme tomnatică, prilej de închinat gânduri, de aruncat fiori ai ființării către lucrătorii gliei…

Smulge-mi aripa …

Se lasă-n tăcere amurgul.
Smulge-mi aripa stângă …
Zborul să mă doară,
Să m-alunge-n tine …
Se-ntunecă a noapte.
Sfarmă-mi ființa iar …
Toți porii să îmi fiarbă,
Să mă-ndrume spre tine.
Se zbate universul.
Străpunge-mi sufletul …
Ființa-ngenuncheze
La poalele umbrei tale.
Smulge-mi aripa dreaptă
Se ridică-n tăcere amurgul…
Durere zborul n-are
Când spre tine m-alungă.
Ființa mi se sfarmă
Sub noaptea-ntunecată…
Fierbinți îmi simt iar porii,
Spre tine mă-ndrumă.
La poalele umbrei tale
Ființa-ngenunchează.
Străpunge-mi sufletul…
Se zbate universul.

O plajă a sufletelor despuiate

n-aș fi vrut niciodată
să cunosc marea cu
plaja pe care sufletele
lenevesc despuiate,
așteptând ochi înfometați
să le soarbă ființa …

n-aș fi vrut niciodată
s-alerg desculță
printre firele mărunte
de-un nisip înfierbântat
de trupurile dezgolite
ale ființelor frământate …

n-aș fi vrut niciodată
să-mi înfrupt făptura
dintr-un apus în care
soarele însuși se pierde,
lăsând pe-aleile de valuri
urme de dor și foame…

De mână …

te-aș purta de-a pururi
de mână
sub murmurul soarelui arzând…
să nu-ți fie teamă.

te-aș ridica spre zări
necunosute
plutindu-ți zborul neîncetat…
spre a nu te pierde.

te-aș purta de-a pururi
spre târziu,
îndepărtându-l de tine…
să-i fie dor.

te-aș ridica spre zări
într-un cuvânt,
scuturându-ți sufletul de praf…
să nu simți durere

te-aș purta de-a pururi
de mână
sub murmurul soarelui arzând…
să nu-ți fie teamă.

Mă-ntorc în tine …

“Mă-ntorc în tine astăzi … când porțile universului îmi strâng ființa și-mi strâmtorează suflarea, când tresaltă iubire, fericire, sorbind din porii cerului … de teama prea-multului. Mă-ntorc în tine când cerul, vezi tu, mi se-nchină deasupra-mi și tot șuieră a pustiu în timpul meu… clocotind orele-ntr-o nebunie sfârtecată de sufletele îngenuncheate. Mă-ntorc într-un tine astăzi… suflete”

Din adânc …

Hai, suflet, rupe lantul
Și urlă din adânc.
Salvează-te de mine
Azi nu mai simt ce sunt
…
Suflete sângerânde aleargă
ținându-se de mâna
în tărâmul nopților neîmplinite.
…
Îţi sărut pe frunte tăcerea,
Umbre ni se-mbrățișează
Şi-ţi urmez paşii în taină …
Noaptea murmură a teamă…

La călcâiul universului

Hai să ne-alintăm
pe aripile nopții …
cercetând în adâncul universului,
spre a soarbe fir cu fir
fericirea infinită.

Hai să legănăm
de “noapte bună”
simțurile stelare-nghețate
între erele lumilor noastre,
cusute de zeci de orizonturi.

Hai să mi te dai
spre a te purta
alături de alte suflete șoptite
în șuvoaiele pierdute
de apusul arzând de ieri.

Hai să ne petrecem
de mână s-alergăm pe un drum,
împerechind zi de azi și de ieri,
spre a fi mai dulce noaptea
ce ne-așteaptă la călcâiul
universului.

Din mine …

Mohorât. Plouă de ore bune. Nu se mai oprește. Se inundă-n mine fiecare celulă, fiecare gând. Mi se cutremură orizontul. Ființa-mi însetată soarbe fiecare picur … Aproape se-nnoptează. Nu. E doar târziul nostru. Nu știi ? Privește ceasul. E ora la care ne cuprindem la mijlocul erelor noastre și târziul ne-apasă pleoapele. E ora la care cununi de rouă ne scaldă buzele sfârtecate de săbiile iuți ale soarelui de ieri. Azi nu e. Sunt doar pături cernite ce-mi întunecă văzul. Și din aceleași pături, curg valuri … Nu se mai oprește. Plouă de ore bune. Mohorât.

Dor …

Știi … te-am așteptat sa-mi vii…
cu brațul plin de dor să mă ridici spre culmi nebănuite,
să mă porți peste toate anotimpurile
și să-mi legeni gândurile de “noapte bună”.
Te-am așteptat cuminte într-un cotlon din azi și într-o fărâmă din acasă …

Mă bucuri …

Așa mă bucuri și-mi mângâi sufletul…
Mă știi și nu, dar mi-este bine.
M-alinți, mă cânți, mă tot reciți,
și mă citești în palmă
de fiecare dată când răsăritul
se-mpletește cu azi …
și-ți sunt …

Când nu te uiți la îngeri …

Când nu te uiți la îngeri,
ei râd și dansează
și se prind în horă în jurul lunii,
împletesc cununi din fire de mărgăritar,
își șoptesc cuvinte despre mâine
și-s fericiți cum tu n-ai ști
a fi vreodată.

Când nu te uiți la îngeri,
ei îți veghează ziua
și-ți vindecă trăirea
rănită-n ghimpi păgâni,
îți alintă sufletul cu-alese licori
din tărâmul ființelor străine …