Știi?! Uneori mi-atât de dor încât carnea tremură-n tăcere, iar sufletul plânge suspinând, gemând a teamă și durere, strigându-te-n silabe repetate și-atât de timide... Uneori mi-atât de dor încât nopțile își aștern peste mine plăpumi de gânduri reci și dure, apăsând adânc pe rană, cerându-te spre alinare venă cu venă... sursă foto: aici
Și taci... Și taci cuminte, pitit în suflet adânc, țipând din când în când spre a te simți. Mi-i sufletul atât de încăpător și tu grăbit te-ai ghemuit într-un cotlon atât de pustiit și-acum... atât de plin. Pot găzdui în mine gânduri, trăiri, anotimpuri răsărind în fiecare venă, simțuri pășind tremurânde în ființă, în noi. Și taci să mă bucur de-un tine atât de mine, de cald, de plin, de toamnă și de dor :) Și taci s-alunece vorbe pereche, cuvinte-nchegate cu suflet, cu-adieri și fir de soare. Și taci să-mi adun cuvinte, să-mi adun ființa-mpărțită atâtea zeci de zări și tot atâtea ființei... Taci!
Atât de frig se zbate azi în ființă... atât de frig și tremură sufletul de dor și-ndepărtare. Lacrimi se scurg ștergându-se pierdute de praf... de praful lăsat grămadă pe haina sufletului... Și-ai fost... și-am fost... și ne-am pierdut odată spre infinit, într-un infinit al ființelor pereche. Cu gândul ne-am purtat spre nicăieri... un nicăieri al nostru... atât de plin, de colorat, de noi... sursă foto: aici
Atât de dor... Și plânge ființa tremurândă, căutând cuvinte-n șoapte, cercetând adânc în minte, tace inima arzândă... Atât de frig... Și-ngheață trupul prea plăpând, cerând cu teamă un cald suflet, cerșind îmbrățișare-ncet, se pierde molcom orice gând... Atât de trist... Se-apleacă toamna peste fire, plouând amarnic cu-amintire, de zile, nopți, sărut și ființă, se pierde-n vând orice dorințe... Atât de dor, de de frig, de trist... sursă foto: aici
Gând... gând. Un răcnet dintr-un suflet rătăcit într-un adânc, într-un colț prăfuit în care rimele dansează îmbrățișate. Fior... fior. Un zbucium tresăltat dintr-o ființă uitată într-o lume cu suflete îmbătate de voci care repetă cuvinte de-amor, de dor. Pas... pas. Un om grăbit pe un drum ducând spre-un nicăieri, un tărâm în care ființele își visează una alteia fiecare gând spre împlinire. Dor... dor. Mâini căutându-se spre mângâiere într-un întuneric tăcut, timid și mult prea rece. Eu... eu. Un eu alergând pierdut între două cărări, spre un abis atât de palpitant și lacom. Tu... tu. Un tu atât de neștiut și-ndepărtat și totuși prea grăbit spre-același abis înzestrat cu un colț prăfuit în care rimele dansează îmbrățișate, un tu îmbătat de vocile care repetă cuvinte de-amor, strigat de ființele care-și visează una alteia fiecare gând spre împlinire, un tu care-și aruncă mâinile spre mângâierea unui eu într-un întuneric tăcut, timid și mult prea rece... un tu pășind spre un abis atât de palpitant și lacom... sursă foto: aici
Ne-mbrățișăm sub clar de toamnă... și-mbrățișați ne pierdem iară pe-aleile de pași bătute și împletim cununi de frunze de toamnă toate sărutate... Ne alintăm sub vânt de toamnă.... și alintați suntem purtați pe-aripi de dor și de visare și ascultăm firul de iarbă cum șuieră povești de-amor...
și-atât de frig ni-i astăzi iar în suflet... și-atât fior s-a scurs prin trup cândva... și-atât de palid ni-i astăzi orice gând... și-atâta depărtare se-așează-n amintire... și-ngenunchează ființa sorbind spre depărtare și-mpreunează mâini spre a culege gânduri și-nchide ochii spre-a retrăi fiorii... și-i tot mai frig și tot mai suflet... și tu...
